Sursa: Forbes.ro

Ioana Pielescu, managing partner al firmei de training şi consultanţă Qipa, susţine că angajaţii trebuie să iasă din survivor mode, chiar dacă suntem într-o perioadă în care puterea o deţin angajatorii.

Majoritatea oamenilor şi-au activat un “survivor mode”, astfel încât să nu-şi piardă job-ul şi aşteaptă momentul în care piaţa se va revigora ( acest moment va veni, evident, ţinând cont de teoria economică a evoluţiei pieţelor). Doar că, din punctul de vedere al angajatorilor, productivitatea este foarte scazută când angajaţii nu se implică şi îşi asumă riscuri minime. Din punct de vedere al angajaţilor, evoluţia fie stagnează, fie este minimă şi se instaurează obiceiuri ineficiente într-o piaţă în mişcare (implicare, asumare, dezvoltare etc).

Legea minimului efort este cea care ne guvernează în viaţa de zi cu zi, indiferent de domeniu (profesional sau personal). Până şi în dezvoltarea în raport cu sine (self-development) tot minimul efort ne călăuzeşte. Din punct de vedere esoteric e ok – lăsăm lucrurile să se aşeze de la sine, să-şi urmeze cursul. In momentul în care ne uităm la evoluţia profesională, lucrurile nu mai funcţionează la fel de natural de la sine. Principiul “laissez-faire” nu ne va duce către o viaţă profesională împlinită, nici măcar liniştită.

Avem deja experienţa în ceea ce priveste criza economică – peste cinci ani plini de evenimente: restructurări, business-uri închise, divizii reduse la minim, diminuări ale volumelor chiar şi cu 80%. La nivel individual, presiunea şi nesiguranţa ultimilor ani au dus la crearea unei mentalităţi noi: stăm cuminţi, nu supărăm pe nimeni, nu ieşim în evidenţă, pănă trece valul (criza), ca sa nu ne înecăm. Apa acum este foarte liniştită, prea liniştită, s-a retras uşor – iar acest comportament de “struţ” ajută în aparenţă. Problema va fi atunci când apele vor începe să crească şi când valurile vor fi mai mari. Ele vor creşte, căci teoria economică ne spune clar că roata se invârte. Oare capacitatea de a te menţine la suprafaţă mai este suficient de dezvoltată, aşa încât să ţii pasul cu restul lumii? Sau îţi va lua prea mult timp să te dezmeticeşti, să reînveţi să te mişti?

Asta se întâmplă pe piaţa forţei de muncă acum: angajaţii stau cuminţi, încearcă să nu supere pe nimeni, căci “la putere” este acum angajatorul. Numărul locurilor de muncă disponibile pe piaţă este foarte mic, cererea foarte mare. Si atunci, cei care au un job nu vor să rişte. La nivel psihologic este de înţeles. Dar dacă ne raportăm la ceea ce înseamnă maturitatea unui angajat, înţelegem că, la fel ca şi în business, nu există stagnare: există creştere sau descreştere. Nu poţi să fii la fel într-o lume care evoluează (chiar dacă mai greu perceptibil în această perioadă). Aşa încât, chiar dacă nu “te mişti” pe piaţa muncii, abilităţile, atitudinea nu pot rămâne la acelaşi nivel.

Odată obişnuiţi într-un anumit comportament de struţ, va fi foarte greu să-l schimbi la 180 de grade, să te transformi brusc într-un vultur sau pasăre colibri. Obişnuinţa este un duşman foarte  mare al evoluţiei, al creşterii şi, legat de supravieţuire, al adaptării.

Un angajator are (măcar cantitativ) de unde alege: pentru orice poziţie, de la entry level până la middle management poţi să strângi şi câteva sute de CV-uri. Astfel, odată făcută selecţia pe baza experienţei, se va evalua atitudinea candidaţilor. Ori, dacă ai stat liniştit, fără să te implici, fără  să-ţi asumi prea multe în ultimii câţiva ani, primul lucru pe care recrutorul îl va sesiza la tine va fi blazarea. Lipsa sclipirii din ochi. Nimeni nu vrea să aibă oameni plictisiţi, “îmbâcsiţi”.

Si când ai de unde să alegi, vei risca (căci e o ruletă pâna la urmă) cu cineva poate mai puţin experimentat, dar viu, alert, curios!

Un angajator în acestă perioada are mai mult timp să reanalizeze business-ul, să se repoziţioneze atât pe piaţă, cât şi intern – să revizuiască sisteme. Productivitatea este cuvântul la ordine în orice organizaţie, iar singura soluţie de creştere a ei a devenit îmbunătăţirea performanţei (căci costurile au tot fost reduse din 2009 şi nu mai sunt prea multe locuri de “tăiat”). Aşa că, atenţia companiilor este către angajaţi şi către sistemele interne – procesele de evaluare a performantei vor căpăta noi valenţe.

Aşa că, o asumare a propriei vieţi profesionale înseamnă în primul rând să rămâi – indiferent de timpuri – alert, “în priză” în ceea ce priveşte evolutia ta: abilităţile, modalitatea de raportare la ceea ce ai de făcut. O să spuneţi că e greu să te mentii pe plus intr-un mediu în care toată lumea e pe survivor mode. Aşa este, dar important este cine trece cu bine peste val, nu câţi nu au reuşit. Nu ne va încălzi cu nimic că s-au scufundat mulţi, ci că noi am ieşit cu bine.

Cu atât mai mult cu cât, după o perioadă de criză economică, boom-ul va fi pe măsura crizei (poate doar la o viteza mai redusă), aşa încăt oportunităţile vor reveni. Depinde de noi să fim în stare să le prindem!