Ce produce societatea românească?

Contributors, August 2015

A ajuns greu, uneori aproape imposibil să angajezi oameni… Firmele de recrutare sunt “disperate” la gândul că încep un nou proiect de recrutare și iar cheamă candidați la interviu și nu vin, dar nici nu anunță că nu mai ajung, că trimit clientului short list-ul cu cei 3 “ideali” și unul, doi dintre ei nu se vor prezenta la interviurile cu managerul de la client etc. Și șomajul e mare, prea mare, mai ales în rândul celor de până în treizeci de ani….. Și te întrebi de ce? Ce se întâmplă?

O să mă refer în primul rând la această categorie de vârstă: 20-30 ani.

Oamenilor nu le place să muncească.

Sa fie așa? Și dacă da, de ce? Ce s-a schimbat în ultimii 5-10 ani, astfel încât să se creeze acest “nu am chef” de muncă, de învățat, de evoluat, de nimic?

Oamenii își caută “dream job” – și…. nu-l găsesc. Dar aplică la toate anunțurile posibile (de cele mai multe ori fără discernământ) și dupa aceea nu mai au chef, nu le mai place.

Contributors

Oamenii vor salarii mari, mult mai mari decât oferă piața și preferă să nu accepte un job plătit mai puțin decât așteaptă ei. Și din ce trăiesc?

S-o luăm pe rând: nu le place să muncească. Dar știu ce înseamnă să muncești? Au fost pregătiți să sară în etapa asta? Să aibă responsabilități, să fie trași la răspundere pentru ceea ce au făcut sau nu au făcut? Nu prea….. De mici, acasă, nu sunt puși să facă lucruri, pentru că sunt copii și trebuie protejați. Părinții, bunicii, bonele etc fac totul. Ma întreb până la ce vârsta îi alege mama îmbrăcămintea copilului? Am auzit un “puști” de 20 de ani plângându-se că i-a dat mama geaca greșită! La școala totul este ambalat, împachetat – să nu îi agresăm, să nu punem presiune pe ei, că sunt copii. Total de acord, nu cu forța se crește un OM, dar nici fără să simtă o responsabilitate a propriilor comportamente, decizii – care decizii??? Ajung în clasa a VIII-a și se simte presiunea așa zisei admiteri la liceu. Nu mai e un examen propriu-zis, e un soi de amalgam între notele din clasele V-VIII și testul național. Se înscriu pe o listă la o sută de licee și ce “iese”, iese. Greu să-și asume responsabilitatea intrării la un liceu cu atÂt de multe variabile, unele cât de cât obiective (testul cu subiecte unice), altele total aleatorii (mediile din anii de școală și repartizarea computerizată pe listele liceelor). Bun, să zicem că suntem licean. Vor trece cei 4 ani – fără presiune prea mare, poate doar câțiva profesori mai “zeloși” să accelereze un pic viața. Și vine bac-ul: dacă ai învățat minim în timpul acestor patru ani, nu ai probleme cu bac-ul. Să precizez: vorbesc aici de cei potențiali angajabili în companii decente, pe poziții în care creierul este unealta principală. Și trebuie să decidem ce facultate urmăm: ne înscriem (din nou) la 100 de facultăți, poate facem un eseu cel mult, și așteptăm să decidă cineva unde am “intrat”. Iar nu e presiune, iar nu se responsabilizează nimeni, ce-o fi, o fi! Și iar urmează 3-4 ani de liniște – doar nu o să ne facă profesorii probleme, când și așa au prea puțini studenti și le e frică să-și piardă catedra?! Doar n-o să ne pice… Și dacă ne pică, în re, rere….aaaaa, scuze, nu mai exista re și rere, ci doar credite lăsate din anul I, sesiunea de iarnă, pâna la sfârșitul facultății….  Și a absolvit și facultatea. Bun! Facem master – care? Care-o fi, oricum nu e important, dar trebuie făcut. În toți acești ani, majoritatea stau acasă – la mama și la tata – și…. învață.

Mai fac o precizare: există (se pare că americanii au făcut deja studii pe zona asta) 5% din targetul vizat care sunt în afara acestui articol. Acele vârfuri în care ne punem toată speranța. Nu despre ei vorbim aici, ci de restul de….. 95%!

Și uite așa, școala a scos (după 17 ani de “muncă”) un potențial angajat care nu prea a înțeles că viața e și cu presiune, și cu responsabilități, și cu asumare de succes sau eșec, cu decizii importante.

Și acum, să-l angajăm!

Bun – unde? Pe ce poziție? Ce-i dăm să facă? Pai, ce-i place, ca să fie motivat maxim și să dea performanța așteptată (sau peste). Dar ce-i place? Aaaaaaa, nu știe nici el, iar angajatorii nu au timp, bani, disponibilitate și, poate, nici know-how-ul să aducă o grupă de 10 potențiali angajați și să-i testeze în această direcție. Ar fi trebuit să o facă liceele, universitățile, astfel încat să vină gata puși pe direcție, să știe ce vor, ce le place. Ei bine, nu știu și nici societatea nu are (încă) instrumentele necesare. Așa că, posturile sunt anunțate, ei aplică și începe procesul de recrutare. Dar după ce află două, trei lucruri despre ce presupune job-ul, nu mai are chef să continue – e greu, pare complicat, poate nici nu plătesc bine (deși nu știe încă despre ce salariu e cazul), mai bine stau acasă, poate apare altceva… Și nici nu anunță că se retrag din cursă – căci responsabilitatea comportamentului propriu nu a fost “desenată” din copilărie și e greu să apară brusc la adultul tânăr.

Și să zicem că vine la toate interviurile, până la discuția despre pachetul salarial: aaaaa, doar atât? Păi tu la cât te-ai gandit? La atât. Da’ cum ai ajuns la suma asta? Nu știu, da’ așa mi se pare mie ok. Bine, dar ce criterii ai în a decide dacă e ok sau nu? Aaaaa, nu știu, dar nu pot să vin opt ore în fiecare zi pentru banii aștia…. Și uite așa, te trezești că nu ai nici argumente – cum să-i explici de piață (ce e aia piața și ce mă interesează pe mine), cum să-i povestești despre lipsa lui de experiență și că e normal să înceapă de undeva etc.

Și uite asa, societatea românească produce oameni – altfel cu potențial la fel ca și cei 5% – sortiți unui eșec lamentabil în viață. Tineri de 25 de ani care stau în continuare cu părinții și nici nu întrevăd vreo șansă de a se muta (mai trist este că nici nu-și pun problema) – e mai ușor așa: financiar, fără griji, responsabilități… Suntem aproape pe primul loc într-un studiu realizat în Europa legat de media de vârstă până la care tinerii mai locuiesc cu părinții (44% dintre tinerii români cu vârsta între 25 și 34 de ani locuiesc cu părinții).

Și începem să ne gândim care e soluția? Soluția pentru ei și soluția pentru cei mai mici decât ei să nu ajungă la fel.

Pentru ei, e un pic trist: nu spun că nu se pot schimba și repoziționa, dar realismul meu (crud uneori) mă face să cred că șansele sunt mici, iar rata de succes și mai mică.

Pentru cei mai mici ca ei – ei, aici mai avem o șansă: să ne trezim noi aștia “mai mari” și care avem o RESPONSABILITATE imensă față de ei și sa creăm programe, să modificăm abordarea școlii și, mai ales, a părinților în relația cu cei mici. E o conștientizare în primul rând a situației și a riscurilor și apoi vin și soluțiile.