Wacko Land – De ce atâta disperare de a fi primul?

Te uiţi în jur şi-ţi vine greu să crezi că trăieşti într-o lume normală. Ok, ce înseamnă normală? Sau ce mai înseamnă normal… Mă gândeam la un minim ok al oamenilor: relaxare vis-a-vis de viaţă, zâmbete pe faţă şi o minimă bucurie de a trăi. Totul pare chinuit, alergat, în competiţie – şi parcă frica de a ieşi pe locul doi este cea care „ne mână” în luptă.

La semafor trebuie să pleci cu o secundă înainte de a se face verde, căci altfel eşti claxonat, flash-uri, înjurături. În trafic trebuie să mergi cel puţin cu viteza celui din spate, dacă nu mai repede, ca să nu-l încurci, căci altfel revenim la claxonat, flash-uri…

Între vecini e o competiţie acerbă vis-a-vis de cum arată casa, curtea, ce maşină ai.

Adevarul

Mai nou am descoperit că până şi în weekend, când mergi la un fotbal sau la o plimbare cu bicicleta e tot o competiţie. Cum, te-a bătut X la fotbal? Cine a ieşit primul ? Nu mai putem să ne plimbăm pur şi simplu, nu mai putem să facem un sport de plăcere, de dragul de a sta în aer liber şi a face mişcare.

Şi asa am început să-mi pun întrebarea: ce se întâmplă? De ce atâta disperare de a fi primul? Mai ales într-o zonă care nu ţi-aduce nimic. Nimic în afară de o măgulire a ego-ului călcat probabil în picioare în alte domenii ale vieţii.

Cu atât mai mult cu cât vorbim de oameni de peste 35 de ani (mai degrabă de 40), care ar trebui (ce valoare mai are această sintagmă: ar trebui?) să fie împliniţi, aşezati personal şi profesional. Şi iată că nu, dimpotrivă, ei par mai disperaţi şi mai agresivi decât cei „mici”, de 20 de ani.

Şi dacă stăm puţin să analizăm, începe să aibă sens:

  1. Dacă acasă nu te simţi bine, nu poţi să fii natural: căci ea (sau el) nu e mulţumită de tine (că nu faci suficienţi bani, că nu eşti suficient de priceput la toate, că nu eşti bărbatul acela perfect); (se aplică ambelor sexe, bineînţeles, deşi, trebuie să recunosc, femeile au o doză de nemulţumire mai mare în relaţia cu bărbaţii din viaţa lor);
  2. Dacă acasă te uiţi la copilul tău şi-ţi dai seama că ai făcut greşeli majore în creşterea lui şi că şansele să iasă ceva ok (ok-ul tău, desigur) din el sunt minime;
  3. Dacă la serviciu nu faci ce-ţi place, te duci doar că nu ai încotro – că ceva bani trebuie să faci şi tu;
  4. Dacă te visezi mare manager şi nu ai ajuns nici măcar unul mic şi nici mari şanse nu ai – dar
    1. explicaţii există: piloşi, favorizaţi, nu promovează oamenii competenţi, ca tine.
    2. Ei bine, cum ai putea fi relaxat, mulţumit cu viaţa ta şi zâmbitor la viaţă?

    Şi atunci, măcar la semafor, la volan, pe terenul de tenis şi pe bicicleta să fii şi tu primul! Să ai sentimentul  că exişti pe undeva, că te validează undeva şi pe tine viaţa. Am văzut oameni care sunt în competiţie cu proprii copii până şi făcând sport. Ştiu, tentaţia este să spuneţi: cine ştie ce oameni cunoaşte şi fata asta… Poate da, dar dacă ne uităm mai atent în jur, s-ar putea să fim nevoiţi să recunoaştem pattern-urile astea cam des.

    Şi uite aşa, avem senzaţia că trăim în Wacko Land – unde pe stradă merg oameni aparent ok, dar de fapt au comportamente deviate (cel puţin).